George Coșbuc

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866,]Hordou, Ungaria Regală, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română.
Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.
A crescut cu poveştile spuse de mama sa şi de alţi oameni de la ţară şi a învăţat să citească încă de la vârsta de cinci ani. În aceste locuri s-a îndrăgostit nu numai de literatură, ci şi de folclorul românesc şi şi-a găsit inspiraţia pentru cele mai cunoscute poezii ale sale: ”Nunta Zamfirei”, ”Mama”, ”Numai una”, ”Trei, Doamne, şi toţi trei”, ”El Zorab”, ”Duşmancele”, ”Noi vrem pământ!”, ”Iarna pe uliţă” sau ”La oglindă”.Educaţia timpurie a primit-o la şcolile din Hordou, Telciu şi Năsăud (1874-1876). A urmat, apoi, liceul la Năsăud (1876-1884), unde s-a familiarizat cu literaturile clasice precum şi cu limba germană. A început să se manifeste ca poet şi traducător în cadrul Societăţii de lectură ”Virtus Romana Rediviva”, al cărei membru extraordinar şi preşedinte a devenit, conform dicţionarului ”Membrii Academiei Române” (2003) şi ”Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).
Între anii 1882-1883, a publicat poezii şi traduceri în revista liceului, ”Muza someşeană”. În 1884, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Literatură a Universităţii din Cluj, unde a frecventat cursurile de teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci. În acelaşi an a devenit membru în comitetul Societăţii ”Iulia” a studenţilor români.
La îndemnul scriitorului Ioan Slavici, a început colaborarea la revista ”Tribuna” din Sibiu, al cărei redactor a devenit în 1887. Aici a avut loc şi adevăratul său debut, cu poezia ”Filosofii şi plugarii”. În paginile acestei reviste a publicat, între anii 1888-1889, ”Nunta Zamfirei”, ”Rada”, ”Mânioasă”, ”Fata morarului”, ”Crăiasa zânelor”, ”Numai una”.
George Coşbuc a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică. A editat, împreună cu Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, revista ”Vatra” (1894), în paginile căreia a publicat ”Doina”, ”Noi vrem pământ”, ”In opressores”, ”Dragoste învrăjbită”, ”Paşa Hassan”, ”Scara”, ”Iarna pe uliţă”, ”Lupta vieţii” ş.a. De asemenea, a editat ”Semănătorul” în (1901), împreună cu Al. Vlahuţă, şi ”Viaţa literară” (1906).
A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, între care: ”Albina”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca literară”, ”Flacăra”, ”Foaia ilustrată”, ”Povestea vorbei”, ”Românul”, ”Vieaţa”.
A publicat şi studii referitoare la însemnătatea estetică şi poetică a creaţiei populare: ”Elementele literaturii poporale” (1900), ”Legendele mănăstirilor noastre” (1902), ”Ghicitorile poporale” (1903), ”Naşterea proverbilor” (1903), ”Baladele poporale” (1903). Totodată, a tradus câteva capodopere ale literaturii universale: ”Odiseea” de Homer, ”Eneida” de Vergiliu, ”Divina Comedie” de Dante, precum şi ”Sakuntala” de Kalidasa.
Versurile şi proza scrise de-a lungul vremii au fost reunite în volumele ”Balade şi idile” (1893), ”Fire de tort” (1896), ”Povestea unei coroane de oţel” (1899), ”Ziarul unui pierde-vară” (1902), ”Dintr-ale neamului românesc” (1903), ”Cântece de vitejie” (1904). Unele dintre acestea sunt presărate cu subiecte din istoria naţională sau cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine, dar toate îşi au punctul de plecare în poezia germană.
George Coşbuc a fost ales membru corespondent (1 aprilie 1900), apoi membru titular (la 20 mai 1916) al Academiei Române.
A murit la Bucureşti, la 9 mai 1918, la vârsta de 51 de ani.
Volume publicate
• Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
• Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
• Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
• Draga mamei, Sibiu, 1886;
• Fulger, Sibiu, 1887;
• Balade și idile, București, 1893;
• Fire de tort, București, 1896;
• Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
• Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
• Din țara Basarabilor, București, 1901;
• Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
• Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
• Cântece de vitejie, București, 1904;
• Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
• Balade, București, 1913;
• Drumul iubirii, București, 1916;
• Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
• Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
• Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
• Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
• Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
• Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
• Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
• Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
• Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
• Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.
Traduceri
• Vergiliu, Aeneis, București, 1896; ediția (Eneida), îngrijită și prefață de Stella Petecel, București, 1980; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 2000, Georgice, București, 1906;
• Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
• Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
• Kalidasa, Sacontala, București, 1897; ediția București, 1959; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 1999;
• Carmen Sylva, Valuri alinate, București, 1906; ediția București, 2003;
• Terențiu, Parmeno, București, 1908;
• Schiller, Don Carlos, București, 1910;
• Dante, Divina Comedie, I-III, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz, București, 1924-1932; ediție îngrijită și prefață de Alexandru Balaci, București, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985; ediția Iași, 2000;
• Homer, Odiseea, I-II, ediție îngrijită de I. Sfetea și Ștefan Cazimir, prefață de Ștefan Cazimir, București, 1966.
(date biografice preluate de pe Wikipedia)

Moartea lui Fulger - George Coşbuc

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

Lawrence Ferlinghetti

Lawrence Ferlinghetti, născut pe 24 martie 1919, a fos un poet și pictor american. Autor de poezie, traduceri, ficțiune, teatru, critică de artă, este cunoscut pentru A Coney Island of the Mind (1958), o colecție de poeme care a fost tradusă în mai multe limbi, având vânzări de peste 1 milion de exemplare.
A fost unul dintre cei mai importanți poeți americani ai secolului XX.
Tatăl de origine italiană, care-şi americanizase numele (din Ferlinghetti în Ferling), moare cu câteva luni înainte de naşterea lui Lawrence. Orfan înainte de naştere şi la scurtă vreme cu o mamă (de origine franco-lusitano-evreiască) internată la azilul de boli mintale, copilul Lawrence a fost crescut până la 5 ani în Franţa. Aşa se face că Larry, care va deveni unul dintre cei mai importaţi poeţi americani, a învăţat mai întâi franceza, engleza învăţând-o abia după întoarcerea în America. La întoarcerea în America este crescut de familia Bisland, bogată până la marea criză din 1929. Începe să lucreze ca vânzător de ziare. Copil problemă şi adolescent rebel, membru al unei bande de cartier şi chiar arestat pentru câteva furtişaguri ale bandei, la 15 ani Lawrence a fost atras de poezie de opera lui Baudelaire.
Ca student al University of North Carolina a fost cucerit de scrierile unor scriitori ca Hemingway, Faulkner, Dos Passos şi Wolfe. Începe să scrie pentru publicaţiile universităţii, dar este capabil să sară în trenurile ce mergeau în Mexic pentru a participa la lecturile pe care le organizau acolo mari poeţi ai epocii. În 1941 termină universitatea şi, în plin război, se înrolează în corpul puşcaşilor marini. După război, începând din 1946, lucrează ca ziarist la New York şi începe să scrie poezie. Între 1947-1950 îl găsim ca doctorand la Paris. În 1951 se întoarce în America, se stabileşte la San Francisco şi se căsătoreşte cu Selden Kirby-Smith cu care va avea doi copii. Lucrează ca învăţător, dar scrie şi eseuri despre artă. În 1953 îl cunoaşte pe Peter Martin (fiul unui cunoscut anarhist), director al revistei „City Lights”, împreună cu care fondează librăria „City Lights Pocket Book Shop”, prima librărie de cărţi în format popular, şi apoi editura „City Lights Press”. În 1954 publică sub semnătura Lawrence Ferlinghetti prima culegere de poeme „Ilustrate dintr-o lume dispărută”. În 1957 publică volumul lui Allen Ginsbergm „Strigătul” (Howl), pentru care este arestat şi judecat pentru „publicarea unei opere obscene şi indecente”.
După ce nouă experți literari au mărturisit despre numele poeziei și Uniunea Americană a Libertăților Civile a venit în ajutorul lui, Ferlinghetti a câștigat procesul.
Apărarea este asumată de ACLU, o organizaţie de apărare a drepturilor cetăţeneşti, Ferlinghetti este absolvit, judecătorul recunoscând „importanţa socială” a volumului, iar „Strigătul” se vinde în 100.000 de exemplare. În 1958 publică volumul „A Coney Island On My Mind”, o culegere de 29 de poeme fără titlu care-i va aduce celebritatea şi se va vinde într-un milion de exemplare.
Rămăsese singurul supravieţuitor al „Generaţiei Beat”, ultimul beatnik, actual la 40 de ani de la apogeul (şi crepusculul) mişcării care a avut ca deviză de viaţă antimilitaristă „Faceţi dragoste, nu război!”. Culmea este că Ferlinghetti, cel atât de angajat politic contra totalitarismului mascat al regimului Bush, nu credea că poetul trebuie să fie neapărat un activist politic. „Pentru că – spunea Ferlinghetti într-un interviu – foarte mari poeţi sau pictori n-au fost sau/şi nu sunt activişti. Aşa cum s-a întâmplat cu maeştrii poeziei japoneze haiku sau cu poeţi chinezi sau cu marii poeţi persani mistici ai secolului al XII-lea Rumi şi Hafiz. Despre mulţi dintre aceştia se poate spune că au fost disidenţi, dar nu activişti. Şi n-are niciun rost să angrenezi în politică pe cineva care nu este nici obişnuit, nici atras de această sferă de activitate, pentru că rezultatele nu vor fi bune…”
O poezie a lui Lawrence Ferlinghetti, "Visele sălbatice ale unui început nou", descrie o distrugere masivă a ordinii actuale și o întoarcere în trecut. Un poet, pictor și activist, Ferlinghetti este cel mai cunoscut în San Francisco, în calitate de fondator și proprietar al cărților de carte City Lights Booksellers, un sediu notoriu pentru poeții Beat care se convoacă și scriu. City Lights Booksellers este, de asemenea, cel mai bine cunoscut ca editor de lucrări de la autori celebri precum Charles Bukowski, Neal Cassady și William S. Burroughs. Citește textul integral al "Drepturilor sălbatice ale unui început nou.
Ferlinghetti a refuzat un premiu de 50.000 de dolari din partea guvernului maghiar în semn de protest față de politicile lui Orbán împotriva drepturilor omului.
Lawrence Ferlinghetti a murit pe 22 februarie, în casa lui din San Francisco, la vârsta de 101 ani.
(date biografice preluate de pe „ O mie de semne” „Scena 9” și „Ziarul de Argeș.ro)



Aștept
Autor: Lawrence Ferlinghetti

Aștept să-mi apară cazul
și aștept
o renaștere a minunii
și aștept
să descopere cineva pe bune America
și să jelească
și aștept
descoperirea
unei noi simbolice frontiere vestice
și aștept
ca Șoimul American
să-și întindă aripile pe bune
și să se îndrepteze și să zboare cum trebuie
și aștept
ca Era Anxietății
să cadă moartă
și aștept
ca războiul să fie purtat
ce va face lumea sigură
pentru anarhie
și aștept
finala ofilire
a tuturor guvernelor
și aștept în mod perpetuu
o renaștere a minunii
Aștept cea de-a doua venire
și aștept
ca o renaștere religioasă
să măture statul Arizona
și aștept
ca Fructele Mâniei să fie depozitate
și aștept
ca ei să demonstreze
că Dumnezeu e în realitate American
și aștept
să-l văd pe Dumnezeu la televizor
cântând la orgă în altare
de-ar găsi
canalul potrivit
pe care să dea
și aștept
să fie luată iar Cina cea de Taină
cu un nou ciudat aperitiv
și aștept în mod perpetuu
o renaștere a minunii
Aștept să-mi fie apelat numărul
și aștept
ca Armata Salvării să preia controlul
și aștept
ca blânzii să fie binecuvântați
și să moștenească pământul
fără taxe și aștept
ca pădurile și animalele
să revendice pământul ca fiind al lor
și aștept
să fie concepută o cale
de a distruge toate naționalismele
fără a ucide pe nimeni
și aștept
să cadă câneparii și planetele ca ploaia
și aștept ca îndrăgostiții și cei care plâng
să se întindă împreună din nou
într-o nouă renaștere a minunii
Aștept ca Marea Despărțitură să fie trecută
și aștept cu neliniște
ca secretul vieții eterne să fie descoperit
de un generalist obscur
și aștept
ca furtunile vieții
să se termine
și aștept
să navighez către fericire
și aștept
ca o Mayflower reconstruită
să ajungă în America
drepturile sale de ecranizare și televizare
vândute în avans nativilor
și aștept ca muzica pierdută să sune din nou
pe Continentul Pierdut
într-o nouă renaștere a minunii
Aștept ziua
care va să facă totul clar
și aștept pedeapsa
pentru ce i-a făcut America
lui Tom Sawyer
și aștept ca Băiatul American
să-i dea Frumoasei hainele jos
și să se urce pe ea
și aștept
ca Alice în Țara Minunilor
să-mi retransmită
visul său complet al inocenței
și aștept
să vină Childe Roland
către ultimul cel mai întunecat turn
și aștept
ca Afroditei
să-i crească mâini vii
la o ultimă conferință pentru dezarmare
într-o nouă renaștere a minunii
Aștept
să fac rost de niște indicii
ale imortalității
amintindu-mi copilăria timpurie
și aștept
ca diminețile verzi să se întoarcă
câmpurile verzi ale tinereții să se întoarcă
și aștept
ca eforturile artei nepremeditate
să-mi zgâlțâie mașina de scris
și aștept să scriu
marele poem indelebil
și aștept
ultima lungă nepăsătoare încântare
și aștept în mod perpetuu
ca îndrăgostiții fugari ai Urnei Grecești
să se ajungă din urmă în sfârșit
și să se strângă în brațe
și aștept
în mod perpetuu și pentru totdeauna
o renaștere a minunii

Traducător: Alina Caramarin

Cândva de-a lungul eternității
Autor: Lawrence Ferlinghetti

Cândva de-a lungul eternității
apar niște tipi
și unul dintre ei
care apare tare târziu
e un fel de tâmplar
din ceva loc pătrat
ca Galileea
și începe să jelească
și să pretindă că știe
cine a făcut raiul
și pământul
și că motanul
care ne-a dat-o nouă
e Tatăl lui
Și pe deasupra
adaugă el
E totul scris
pe ceva suluri de pergament
pe care niște scutieri
le-au lăsat pe-undeva prin Marea Moartă
acum mult timp
și pe care nici nu o să le găsești
pentru v’o două mii de ani sau cam așa
sau cel puțin pentru
nou’sute patrujșapte
dintre ei
să fiu mai exact
și chiar și-atunci
nimeni nu crede în ele pe bune
și nici eu
de altfel
Ți-e cald
îi spun lui
Și îl răcoresc
Îl întind pe Copac să se răcorească
Și toată lumea după asta
mereu face modele
ale acestui Copac
cu El spânzurat sus
și mereu fredonându-I numele
și chemându-L să vină jos
și să stea
pe combinația lor
ca și cum el e regeLE motan
care trebuie să sufle
sau ei n-or să prea poată reuși
Numai că el nu coboară
din Copacul Lui
El doar spânzurat acolo
în Copacul Lui
arătând total Epuizat
și foarte liniștit
și de asemenea
conform unui rezumat
al ultimelor știri mondiale
din obișnuitele surse de neîncredere
foarte mort

traducător: Alina Caramarin

George Topîrceanu

George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București - d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public.
A debutat încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904).
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
După absolvirea liceului în 1906, Topîrceanu, dorind să urmeze cursuri universitare se vede nevoit să strângă bani singur pentru acestea. Scrie o petiție către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii în care solicită un post de copist, dar după cum era și este în continuare uzanța, pe cererea sa se trece sec: ”Se va ține de seamă la timp”. Ambițios peste măsură, reușește să strângă bani de facultate și în 1909 se înscrie la Drept. Într-o scrisoare către un cunoscut spune: ”Am trecut toate examenele cu bine, doar la Micescu mi-e frică, din prostia lui nu a mea. Cei ce au avut protecție au luat bile albe cu distincție.
Spre toamna lui 1911, George Topîrceanu se mută la Iași, la invitația lui Garabet Ibrăileanu, în calitate de subsecretar la ”Viața Românească”. Pentru Topîrceanu Iașiul acelor vremuri era o localitate plină ”de harnici dascăli de poeți și cărturari”. Despre același oraș spune că ”mi-a plăcut de la început cu grădinile lui înflorite, cu gardurile lui dărăpănate, cu părăsirea și murdăria lui proverbială, căci oricâte straturi de glod s-ar pune acolo, tot nu vor putea să astupe vreodată urma pașilor lui Eminescu și ale ciubotelor de iuft(piele de bovine) ale diaconului Creangă, urmele atâtor oameni iubiți de altădată…cum era să nu-mi placă”. El își amintește de frumoasa muncă de la ”Viața Românească”: ”Venea conu Calistrat Hogaș, cu figura lui jovială de faun și cu naivitatea lui de boem, să ne citească un capitol homeric din călătoriile lui, cu borș de chitici(peștișori), prin munții Moldovei.
George Topîrceanu devine atât de absorbit de munca de la revistă încât uită chiar de ziua sa de naștere. Al doilea război balcanic(1913) provoacă o instabilitate a economiei românești și salariul i se reduce. Neajunsurile nu îi afectează cariera redacțională și nu îi scade spiritul creator. ”Timp de patru ani mă identificasem cu respectabila revistă ieșeană. Acolo am debutat cu adevărat, acolo mi-am publicat, în afară de mici infidelități, toată trandafiria mea operă de până atunci. În redacția ei, nomadă ca o gospodărie de artiști tineri mă simțeam la mine acasă”. Acest climat cultural este întrerupt de mobilizarea pe frontul balcanic împreună cu Sadoveanu(1913). Jurnalul său din această campanie(în care românii nu a dat vreo luptă, dar au avut multe victime din cauza holerei) reflectă starea mizerie în care se afla armata română. ”Avem țară frumoasă și bogată. Ar fi și fericită dacă n-am avea boieri”.
În 1915 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere. Nici pe aceasta nu reușește să o termine. Vine primul război mondial și e mobilizat. Mai târziu va scrie: ”Literatura e un produs al vieții normale, creatoare de civilizație și progres iar războiul este negarea acestei vieți”. După luptele de la Turtucaia din 1916 cade prizonier, fiind eliberat abia în ianuarie 1918. După război are o perioadă literară fructuoasă.
În 1926 primește premiul național pentru poezie. În al treilea deceniu al secolului XX lumea literară ieșeană este în regres deoarece ”Viața românesască” se mută la București. Urbea din Moldova este părăsită de mulți scriitori. Topîrceanu care era ”moldovean născut la București, din părinți ardeleni” refuză să plece din orașul care-i devenise drag, deși acum îi era teoretic mai greu să-și facă publică opera. Solicitările de colaborare vin însă în număr mare de la o serie de reviste în anii ’20-’30. Topîrceanu era deja printre marii poeți ai României. Zilele îi devin însă numărate, cancerul hepatic îl slăbea din ce în ce mai mult. Într-o ultimă încercare pleacă în 1937 la Viena împreună cu Otilia Cazimir pentru a consulta niște doctori renumiți. După întoarcerea din Austria starea de sănătate i se agravează. Boala îi afectase profund chipul, ceea ce îi dă marelui poet complexe înfiorătoare, refuza chiar să fie vizitat de prieteni. Pe 7 mai 1837, chinul a luat sfârșit. George Topîrceanu abia trecut peste al cincilea deceniu al vieții, ne părăsea, lăsând în urmă o operă pe care posteritatea o va așeza alături de aceea a scriitorilor noștri cei mai valoroși.
S-a stins din viață la 7 mai 1937, Iași.
Opere
• Balade vesele și triste, București (1916).
• Parodii originale, București (1916).
• Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
• Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
• În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
• Migdale amare, București (1928).
• Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
• Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
• Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
• William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.
(sursa de date principale preluate din „Istoria pe scurt”)

Acceleratul
Autor: George Topîrceanu

Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.

Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri...
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare...
Vine!...

Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...

A trecut...
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere...
Scade-n depărtare...
Piere...

Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:

Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
- Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

 
Rapsodii de toamnă
Autor: George Topîrceanu

I
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug cuprinși de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină

Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.

Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.

Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste baltă și boschete
Vine-n recunoaștere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...

De emoție, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.

Și cu galbena ei zdreanță
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică,
Blestemându-și zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție.
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.

IV

Buruienile-ngrozite
De-așa vremi protivnice
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.

Și cum știe-o rugăciune
Doamna măsălariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.

Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...

Şoapte
Autor: George Topîrceanu

În noaptea tristă care ne desparte,
Tu poate simţi în jurul tău suspine
Şi fâlfâiri de aripi şi de şoapte...
E dorul meu ce vine de departe
Şi ostenit adoarme lângă tine,
Cuminte ca un fluture de noapte
Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte
Închisă de la sine
Când ai simţit că somnul ne desparte...

În așteptare
(fragment)

…”Erau mai ales țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau de loc cu imaginea ostașului român, de acum și de pe vremuri”…

Agatha Vasiliu-Bacovia

Agatha Vasiliu-Bacovia (n. 8 martie 1895, Mizil, România – d. 12 octombrie 1981, București, RS România), născută Grigorescu, a fost soția poetului George Bacovia; a fost o poetă simbolistă minoră. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București, a fost profesor secundar de literatură română la un liceu. A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.
A debutat în revista "Scena'', în 1918, sub semnătura Agatha Gr., cu poemul în proză ''Când n-oi mai fi''. Editorial, a debutat în 1923, cu volumul de versuri ''Armonii crepusculare''. A colaborat la numeroase reviste, dintre care amintim ''Viaţa nouă'', "Ateneul cultural'' (Bacău), ''Răsăritul'', "Steaua", ''România literară'' etc.
Agatha Grigorescu-Bacovia a desfăşurat şi o îndelungată carieră didactică, între 1927 şi 1950, la Şcoala Normală "Elena Doamna" şi la liceele ''Carmen Sylva'', ''Regina Maria'', ''Gheorghe Şincai'' din Bucureşti.
Numeroasele cărţi de poezie publicate de Agatha Grigorescu-Bacovia - 'Armonii crepusculare' (1923), 'Muguri cenuşii' (1926), 'Pe culmi de gând' (1934), 'Lumină' (1965), 'Cu tine, noaptea' (1969), 'Efluvii' (1977), 'Şoaptele iubirii' (1979) - exprimă o personalitate lirică definită de un simbolism delicat, eteric şi temperat, aflat la confluenţa poeziei meditative cu cea de tip intimist'', indică "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A publicat şi proză lirică, "Terase albe'' (1938), o relatare a unei vacanţe petrecute la Balcic în compania sculptoriţei Cecilia Storck
Este, totodată, autoarea unor lucrări în care, pe baza amintirilor proprii, dar şi a unor documente şi însemnări manuscrise, a reconstituit viaţa lui George Bacovia, precum şi viaţa sa alături de acesta: "Bacovia. Viaţa poetului" (1962), "Viaţa poetei" (1971), "George Bacovia. Ultimii săi ani" (1981). Aceste lucrări, cuprinse în ciclul memorialistic ''Poezie sau destin", conţin date importante referitoare la viaţa literară din perioada interbelică şi din anii imediat următori încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Agatha Grigorescu-Bacovia a încetat din viaţă la 12 octombrie 1981, la Bucureşti.
Volumele publicate
• Armonii crepusculare, 1923
• Muguri cenușii, 1926
• Pe culmi de gând, 1934
• Terase albe, 1934
• Bacovia. Viața poetului, 1962
• Lumina, 1965
• Poezie și proză, 1967
• Cu tine noaptea', 1969
• Versuri, 1970
• Efluvii, 1977
• Șoaptele iubirii, 1979
• Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, 1981
Titluri de poezii
Lumină, Nocturnă, Taină, Aniversară, Cu tine, Noapte, Șoaptele iubirii, Anii, Drumuri, Natură statică, Între zi și noapte, Nu vreau să moară florile de măr (în 1981 Margareta Pâslaru a compus o melodie inspirată de aceste versuri), Cantilena, Cântecul singurătății, Imn soarelui, Decembrie, Furtuni de primavară, Tristeți din urmă, Iubita spunea.

Lumină din amurg
Autoare: Agatha -Bacovia

Lumină din amurg, lumină nouă,
Îmi amurgesc şi mie anii
Ca şi ţie,
Când te-nfăşoară-a nopţilor
Magie...

Lumină din amurg şi viaţa mea,
Cu nici o stea,
Cu nici o izbândire...

Dormi peste şesuri largi de nea,
Eşti rece şi te stingi,
Lumina mea,

În trista haosului risipire...
Lumină din amurg,
Lumină grea!...

Nocturna
Autoare: Agatha -Bacovia

Un înger de marmoră albă,
Cu degete lungi si subțiri,
Presară pe-o groapa
Uitata,
Camelii,
Si albi
Trandafiri

E luna și zarea-i de aur,
Și morții-n adâncuri tresar.
Fantome,
Pe cripta
Funebră,
in dansuri macabre
Apar.
Grăbite spre înger se-avânta
Cu freamăt de oase subțiri,
Și-n gestu-i
De daltă
Statuia,
Presară mereu
Trandafiri.

Clipe
Autoare: Agatha -Bacovia

Clipe tăcute, clipele vii
Din nopțile negre, tirzii,

Voi sinteti lung zimbet de ginduri,
Pe file-nsirate in rinduri,

Cind noaptea-a trecut nedormita, in zori sta poema sfirsita,

Mesaj de lumina, spre semeni,
Caci clipa cu gindul sint gemeni,

O, clipe de vis netraite,
Cu sclipatul vietii sfintite,

Ce doruri de suflet purtati,
Și ce bucurie imi dati !

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hașdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu; n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof şi arhitect, „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade. Hasdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit.
Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată la vremea apariției (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăvește una dintre epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârșitul secolului XVI, marcate de luptele pentru tron între boieri. Înfățișarea epocii este surprinsă cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamație, mai ales în ce privește naționalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.
Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viața lui Ștefan Răzvan, aliatul lui Mihai Viteazul, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata poloneză, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care cronicile relatează că ar fi murit tras în țeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambițioasă și trufașă. Nepoată a marelui boier Moțoc, Vidra îl întâlnește pe Răzvan în pădure și se îndrăgostește de el și îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.
Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în Convorbiri literare și o broșură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.
A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul III. Astfel, Hasdeu a publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei.[
Viaţa lui Haşdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Haşdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriţi, în rândurile care urmează, povestea tatălui şi copilei din familia Haşdeu, ambii geniali, cu uluitoarele lor realizări, sfârşitul tragic al copilei, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina şi fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.
În anul 1841, familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauză că tatăl său era considerat „tulburător al liniștei publice“.
În anul 1848, mama sa, Elisabeta, trece la cele veşnice.
Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog cartea de suflet a copilăriei.
În anul 1850, se stabileşte în Basarabia, urmând cursurile liceului din Chișinău.
Începând cu anul 1852, Bogdan Petriceicu Haşdeu a studiat la Universitatea din Harkov, unde sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii.
În perioada 1852 – 1854, Bogdan Petriceicu Haşdeu realizează primele încercări literare – „Cântec popular moldovenesc”, „Ștefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii românești”, „Gândirea” dar şi fragmentele epice și dramatice „Arbore”, „Domnița Ruxandra” sau „Domnița Voichița”.
În 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, deşi nu îşi încheiase studiile, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Mutarea s-a soldat însă cu pierderea dreptului de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.
Iată portretul pe care Nicolae Iorga i-l făcea tânărului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.
În anul 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul, însă după doar șapte luni a demisionat. El devenise un fervent susţinător al Unirii.
Un an mai târziu se mută la Iaşi, unde a obţinut un post de custode al bibliotecii universității.
În acelaşi an, apare la Iași, sub conducerea sa, ziarul „România”, în care promova ideile pașoptismului.
În anul 1860, devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași.
În anul 1861 a donat bibliotecii universitare 4.000 de volume, tot atunci aflându-se pentru scurt timp în Polonia, unde s-a perfecționat în mai multe domenii.
În anul 1862, colaborează la ziarele „Dacia” și „Tribuna Română”, tot în această perioadă punând bazele altor publicații, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863) în care au apărut poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Aici publică, printre altele, drama „Răposatul postelnic” precum şi un interesant studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.
În anul 1863, „Din Moldova”, devenită „Lumina”, este interzisă, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”, o scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru din domeniul literaturii din ţara noastră.
În acelaşi an se mută la Bucureşti, unde, la 3 noiembrie, pune bazele revistei „Aghiuță”, în care va publica, cu modificări substanțiale, nuvela „Duduca Mamuca”, sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”.
În anul 1864, publică, în ziarul „Buciumul”, condus de Cezar Bolliac, nuvela istorică „Ursita”, în aceeaşi perioadă începând să editeze revista „Arhiva istorică a României”.
Tot în 1864, la 2 mai, a avut loc lovitura de stat al lui Cuza, susţinută de Haşdeu, apoi marele enciclopedist a susținut dinastia de Hohenzollern şi a cochetat cu politica, fiind adept al ideilor de factură paneuropeană, ulterior devenind membru al Partidului Liberal şi mai apoi deputat din partea acestei formaţiuni în Parlamentul României.
În anul 1865, se căsătorește cu Iulia Faliciu, în acelaşi an apărându-i monografia istorică „Ion Vodă cel Cumplit”.
În anul 1866, la 6 februarie, sub conducerea sa, continuând spiritul satiric al revistei „Aghiuță”, apare publicaţia „Satyrul”, iar în anul următor, pe 10 februarie, este jucată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa sa „Răzvan și Vidra”.
În anul 1868, se acutizează contrele între Haşdeu şi junimiști, mai ales că omul de cultură avea o știință reală de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală, toate acestea susţinute şi prin intermediul publicaţiilor „Revista Nouă” și „Revista contemporană”.
Tot în acel an, îi este publicată piesa „Rosana”, în revista „Familia”, moment urmat de călătoria de documentare a lui Haşdeu în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, în vederea realizării unor studii științifice.
În anul 1870, Haşdeu editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889), unde îi apare poezia „Odă la ciocoi”, precum şi alte materiale împotriva conducătorilor de atunci, fapt care îi aduce ameninţarea cu închisoarea la Văcărești.
În anul 1872, îi apar primele două volume din „Istoria critică a românilor” dar şi volumul „Poezie”, iar în 1876, el scoate Revista literară și științifică, în perioada 15 februarie – 15 mai.
În perioada 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi în semn de recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Tot în 1878, îi apar două volume din „Cuvente din bătrâni” – primul volum se intitulează „Limba română vorbită între 1550 – 1600”, iar al doilea „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, pentru acestea Haşdeu obţinând, în anul 1880, Premiul Academiei Române.
În anii ce au urmat, Haşdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.
În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Haşdeu, iar redactori, printre alții, Vlahuță și Delavrancea.
Dar marea bucurie a vieţii sale a fost naşterea, la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Haşdeu.
Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei.
După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.
Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Haşdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Haşdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.
Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.
Conform celor afirmate de Haşdeu, în martie 1890, scriitorul a primit acest semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Haşdeu.
După această întâmplare, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.
Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.
Aici, Bogdan Petriceicu Haşdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.
La castel, Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.
Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Haşdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.

Alb și negru
Autor: Bogdan Petriceicu Hasdeu

Blânda toamna dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, brumă, sus.
Moartă-i lumea sârbezită, peste care, fără față
Fără nori și fără soare, greu atârna albă ceață.

Șerpuiește-n aer fumul și se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite, că sicriu lângă sicriu.
În zadar privirea câtă negre benghiuri în albeața;
Pân’ și umbrele sunt albe pe cea marmură de gheață

Însa iată, că șiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe șes cobor
Și de spînul chip al iernei, vesel croncănind, s-agață…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viață!

Luntrea
Autor: Bogdan Petriceicu Hasdeu

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân'la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toţi o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!...

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!...

O doină postumă
Autor: Bogdan Petriceicu Hasdeu

Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă...
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul... acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!

Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!

1864

André Breton

André Breton (n. 18 februarie 1896, Tinchebray, Franța - d. 28 septembrie 1966) a fost poet, eseist, editor, critic literar și artistic francez, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural al suprarealismului, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí (printre alții). Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.
Și-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme - l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina și mai târziu psihiatria, datorită căreia, în 1921, l-a cunoscut pe Sigmund Freud. În timpul primului război mondial, l-a cunoscut pe Jacques Vaché, un dadaist înfocat.
Breton a folosit o tehnică numită automatism care a inclus experimente în scris, desen și pictură. Tehnica este în care imaginile, sentimentele și expresiile sunt (pe cât posibil) scrise necenzurate și fără intervenția sinelui critic.
Importanța subconștientului, astfel cum a fost explorată în automatism, a devenit ulterior o componentă centrală a ideii suprarealiste. Trebuie reamintit că, la acest moment, la începutul anilor 1900, concepte precum ego-ul și înclinațiile subconștiente erau idei radicale.
Promotorul principal și fața vizibilă a suprarealismului a fost André Breton. Student medical și interesat de boli mintale, a lucrat în spitale de psihiatrie.
După ce a devenit interesat de dadaism, începe să experimenteze scrierea automată. Folosind această procedură el scrie patru mâini cu câmpurile magnetice Philippe Soupault.
Apoi se va alătura Louis Aragon și vor găsi revista Littérature . Breton scrie Manifestul Surrealist și își va face proiectul clar: Surrealismul se bazează pe credința în realitatea superioară a anumitor forme de asociere disprețuite până la apariția ei și pe exercitarea liberă a gândirii. Tind să distrugă definitiv toate celelalte mecanisme psihice și să le înlocuiască în rezolvarea principalelor probleme ale vieții.
Manifestul său suprarealist a fost publicat în 1924. Influențat de teoriile psihologice, Breton definea suprarealismul ca fiind „automatism psihic pur, prin care se propune să se exprime - verbal, în scris sau în orice alt mod - funcționarea efectivă a gândirii. Dictarea gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, eliberată de orice preocupare estetică sau morală”. În Al doilea manifest, Breton afirmă că suprarealismul luptă să obțină „avantaj mintal, din care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, înțelesul și neînțelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu”.
Breton și colegii lui credeau că izvoarele libertății personale și liberării sociale stau în inconștient. Au găsit exemple în tablourile pictorilor Hieronymus Bosch și James Ensor, în scrierile lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Alfred Jarry și chiar în conceptele revoluționare ale lui Karl Marx.
Deși mișcarea suprarealistă a fost, încă de la început, în continuă schimbare sau conflictuală, totuși, în toate lucrările majore, La Révolution surréaliste (1924 - 1930) și Le Surréalisme au service de la révolution (1930 - 1933), au canalizat cooperarea și răspândirea ideilor și peste hotarele Franței.
„Subiectivitatea și obiectivitatea comit o serie de atacuri una alteia în timpul vieții unde prima suferă cele mai mari lovituri” (citat din Nadja, 1928).
Din 1930 publică câteva colecții de poeme printre care Iubire nebună (1937), volum ce apără emoțiile iraționale ale iubiților, inspirat din mitul Cenușăresei. Proza scrisă de el a fost mai bine văzută decât poeziile sale dintre care se remarcă opera Nadja (publicată în 1928), un portret al lui Breton și al unei femei nebune. Titlul se referă la un nume de femeie, de fapt numele soției sale, și începutul cuvântului "speranță" sau "nădejde" în rusește.
În 1927, el sa înscris în Partidul Comunist Francez și ia îndemnat pe colegii săi să facă același lucru. Apoi începe o serie de revendicări și expulzări ale mișcării care i-au adus porecla "Papa Surrealismului". Apărării sale de mișcare l-au luat pentru nenumărate excursii și ia câștigat mulți prieteni și dușmani.
Într-o plimbare cu barca la Martinique, în 1941, Breton îl cunoaște pe antropologul Claude Lévi-Strauss cu care discută despre creația artistică. Claude Lévi-Strauss critică definiția dată de Breton unei capodopere spunând că este un rezultat al spontaneității minții fără a analiza valoarea estetică a operei. Breton îi răspunde că „foarte puțin îl interesează ierarhia operelor suprarealiste – chiar dacă am făcut o ierarhie a operelor romantice și simboliste.”
În timpul războiului Breton a scris trei poeme epice în care a tratat tema exilului. După cel de-al doilea război mondial el a călătorit în sud-vestul și în vestul Indiei, întorcându-se în Franța în 1946. La scurt timp după întoarcerea în Franța, Breton devine un fel de mentor/meditator al unui grup de tineri suprarealiști.
Între 1940 și 1950 el a scris eseuri și colecții de poeme printre care Arcane 17 (1945). Ultima sa lucrare poetică se numește CONSTELLATIONS (1959).
Breton era un colecționar de artă suprarealistă pe care îl deținea în apartamentul din Paris în care locuise din 1921. Acum, locuiește la Centrul Pompidou din Paris, în spatele unui perete de sticlă.
Unele dintre desenele și compozițiile sale au fost, de asemenea, recent scoase la licitație, inclusiv Le Cadavre Exquis și Le torrent automobile.
A murit la Paris, la data de 28 septembrie 1966. Și a fost îngropat în nordul orașului, în cimitirul din Batignolles, piatră de mormânt a acestuia scrie „Je cherche l’or du temps” sau „Căut aurul timpului”.
După cum vă puteți da seama, suprarealismul a fost opera vieții lui Breton și el a avut cu adevărat un impact asupra erei în care a trăit. Dincolo de activismul său și de credința sa profundă în ideile din manifestele sale, el a fost, de asemenea, un poet și scriitor talentat – abilități care tind să fie subevaluate atunci când vorbește despre viața și opera sa. În general, înțelegem suprarealismul astăzi în mare parte datorat lui Breton și eforturilor sale. Mișcarea de artă continuă în viața noastră modernă și cu siguranță vom continua să învățăm de la acești artiști și ideile lor pentru anii următori.

Ochi de purpură
Autor: André Breton

Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de purpură
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de purpură
YZ
Al alfabetului secret al omninecesităţii

traducere de Yigru Zeltil

Cinci vise
Autor: André Breton

I
Trec seara pe o stradă pustie din cartierul Marilor-Augustini când atenția îmi este atrasă de un panou de deasupra porții unei case. Pe panou era scris: „ADÃPOST” sau „DE ÎNCHIRIAT”, oricum ceva ce nu avea alee. Intrigat, intru și pătrund pe un culoar foarte întunecat.
Un personaj, care va juca în următoarea parte a visului rolul geniului, vine în întâmpinarea mea și mă ghidează de-a lungul unei scări pe care coborâm amândoi și care este foarte lungă.
Pe acest personaj l-am văzut deja. Este un om care odată s-a preocupat să-mi găsească o situație.
Pe pereții scării remarc un anumit număr de reliefuri bizare, pe care sunt determinat să le examinez de aproape, timp în care ghidul meu nu-mi spune nimic.
E vorba de mulaje de ipsos, mai exact: mulaje ale unor mustăți foarte mari.
Iată, printre altele, mustața lui Baudelaire, a lui Germain Nouveau și a lui Barbey d’Aurevilly.
Geniul mă părăsește pe ultima treaptă și mă găsesc într-un fel de încăpere largă împărțită în trei.
În prima sală, puțin mai mică, în care pătrunde doar ziua printr-o ferestruică nebănuită, un tânăr este așezat la o masă și compune poeme. Peste tot în jurul lui, pe masă și pe podea, sunt răspândite din abundență manuscrise extrem de murdare.
Acest tânăr nu mi-e străin, este domnul Georges Gabory.
Încăperea vecină, și ea foarte sumar mobilată, este puțin mai bine luminată, chiar dacă într-un mod cu totul insuficient.
În aceeași atitudine ca primul personaj, dar inspirându-mi, din contră, o simpatie reală, îl întrezăresc pe domnul Pierre Reverdy.
Nici unul, nici altul n-au părut să mă vadă și doar după ce m-am oprit cu tristețe în spatele lor, am pătruns în a treia sală.
Aceasta este de departe cea mai mare și obiectele sunt aici puțin mai bine puse în valoare: un fotoliu neocupat în fața mesei pare să-mi fie destinat; iau loc în fața hârtiei imaculate.
Mă supun sugestiei și îmi fac datoria de a compune poeme. Dar, când eram cu totul în voia spontaneității celei mai mari, nu reușesc să scriu pe prima foaie decât aceste cuvinte: Lumina…
Acest cuvânt îndată deșirat și pe a doua foaie: Lumina… și pe a treia foaie: Lumina…

II
Eram așezat în metrou în fața unei femei pe care altfel nu aș fi remarcat-o, fiindcă la oprirea trenului ea se ridică și spuse privindu-mă: „Viață vegetativă”. Ezitai o clipă, eram la stația Trocadéro, apoi m-am ridicat, decis s-o urmez.
În capătul scărilor, eram pe o câmpie imensă pe care se desfășura o zi verzuie, foarte grea, de sfârșit de după-amiază.
Femeia mergea înainte pe câmpie fără să se întoarcă și în curând un personaj foarte îngrijorător, cu alură atletică și având o șapcă pe cap, îi vine în întâmpinare.
Acest om se îndepărtase de o echipă de jucători de fotbal compus din trei personaje. Ei schimbară câteva cuvinte fără să mă bage în seamă, apoi femeia dispăru și eu rămasei pe câmpie să privesc jucătorii care-și reluaseră partida. Încercai și eu să prind mingea, dar… n-am ajuns decât o dată la ea.

III
Mă scăldam cu un copilaș la malul mării. Puțin după asta, mă aflam pe plajă în compania unui anumit număr de oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuți, alții necunoscuți, când brusc, unul dintre cei care se plimbau ne-au arătat două păsări care zburau paralel la o anumită distanță, și care puteau să fie niște pescăruși.
Cineva avu îndată ideea de a trage spre cele două păsări (căci aveam toți puști) și am fi putut crede că unul dintre ei fusese rănit.
Au căzut într-adevăr destul de departe de mal și am așteptat un timp ca valul să-i aducă.
Pe măsură ce se apropiau, observam că aceste animale nu erau deloc păsări așa cum crezusem la început, ci mai degrabă un fel de vaci sau cai.
Animalul care nu era rănit îl susținea pe celălalt cu multă înduioșare. Când au ajuns la picioarele noastre, acesta din urmă muri.
Cea mai remarcabilă particularitate pe care o avea acest animal care tocmai murise era diferențierea foarte ciudată a ochilor săi.
Unul dintre aceștia era într-adevăr complet spălăcit și destul de asemănător unei cochilii de arici de mare, în timp ce celălalt era minunat colorat și strălucitor.
Animalul ajutător dispăruse de mult timp. Atunci domnul Roger Lefébure, care, nu știu de ce, se găsea printre noi, puse mâna pe ochiul fosforescent și îl luă ca monoclu.
Văzând pe cineva din asistență, consideră potrivit să spună următoarea anecdotă:
În cele din urmă, conform obiceiului său, domnul Paul Poiret dansa în fața clienților săi, când brusc monoclul său căzu pe pământ și se sparse. Domnul Paul Eluard, care se găsea acolo, avu amabilitatea de a i-l oferi pe al său, dar acela avu aceeași soartă.

IV
Mi-am petrecut o parte din dimineață conjugând un nou timp al verbului a fi – căci tocmai se inventase un nou timp al verbului a fi. Pe parcursul după-amiezii scrisesem un articol care, din câte îmi amintesc îl găseam nu prea profund, dar destul de strălucitor. Puțin mai târziu m-am apucat de continuat să scriu un roman. Această ultimă acțiune m-a determinat să efectuez cercetări în biblioteca mea. Acestea au condus în curând la descoperirea unei opere în 8° de care nu știam că o dețin și care era alcătuită din mai multe volume. Am deschis unul dintre ele la întâmplare. Cartea arăta ca un tratat de filozofie dar, în locul titlului corespunzând uneia dintre diviziunile generale ale operei, așa cum citisem: Logică sau Morală, am citit: Enigmatic. Textul îmi scapă cu totul, nu-mi amintesc decât planșe pe care era desenat, în toate, un personaj ecleziastic sau mitologic în mijlocul unei săli ceruite imense care semăna cu galeria lui Apollo. Pereții și parchetul luceau mai tare decât oglinzile fiindcă fiecare dintre aceste personaje se regăseau de mai multe ori în piesă sub diverse atitudini cu aceeași intensitate și același relief și unde Adonis, de exemplu, era culcat la propriile lui picioare. Mă simțeam cuprins de o mare exaltare; mi se părea că o carte de observații medicale aflată în posesia mea îmi prilejui, în problema care mă preocupa, o adevărată revelație. Într-adevăr, am găsit acolo ceea ce căutam: o fotografie a unei femei brunete un pic dure, nici foarte frumoasă, nici foarte tânără, pe care o cunoșteam vag. Eram la mine acasă, la masa atelierului, cu spatele spre fereastră. Femeia din fotografie vine atunci și mă bătu încet pe umărul drept și, după ce mi-a adresat câteva cuvinte amenințătoare, ea merse să-și pună mâna stângă pe cornișa micului dulap situat aproape de ușă și n-am mai văzut. Mi-am continuat investigațiile: acum trebuia să caut în dicționar un cuvânt care era probabil cuvântul: șoarece. Am deschis la Re și atenția mea a fost imediat atrasă de figura care însoțea cuvântul: reostat. Se vedeau acolo un mic număr de parașute sau de nori suspendați în grup ca baloanele de copii: în fiecare parașută sau în fiecare nor stătea ghemuit un chinez. Credeam apoi că reușisem să găsesc ceea ce-mi era necesar: rozător. Dar deja nu prea mai aveam să mai dau atenție acestei părți. În fața pianului, înaintea mea, se găsea într-adevăr domnul Charles Baron, tânăr pe care în realitate nu reușesc niciodată să-l recunosc, căci era îmbrăcat în negru și cu o anumită privire. Înainte de a-i reuși să-i cer socoteală despre prezența lui, Louis Aragon deja îl înlocuise. Venea să mă convingă să ies imediat cu el: l-am urmat. La capătul scărilor, eram pe bulevardul Champs-Élysées, urcând spre Étoile sau, după Aragon, trebuia să ajungem neapărat înainte de ora opt. Purtam fiecare o ramă goală. Sub Arcul de Triumf nu mai vroiam decât să mă debarasez de a mea, când ceasul arăta ora 7 și 29 de minute. Aragon nu credea în riscul de a ploua, el dorea neapărat ca acele rame să fie la adăpost. Am sfârșit prin a le plasa sub protecția canelurilor superioare, în fața pietrei, puțin înclinate, la înălțimea șevaletului. Era vorba, cred, să vină cineva să le ia mai târziu. În momentul în care le așezam observam cum rama lui Aragon era aurită, a mea fiind albă cu foarte vechi urme de poleială, de dimensiuni cu mult mai mari.

V
Paul Eluard, Marcel Noll și cu mine ne găseam reuniți la țară într-o piesă în care trei obiecte ne atrag atenția: o carte închisă și o carte deschisă, de dimensiuni destul de mari, de grosimea unui atlas și înclinate pe un fel de portativ pentru partiturile muzicale care poate fi și un altar. Noll întoarce paginile cărții deschise fără să ajungă să ne trezească interesul. În ceea ce mă privește, mă ocup de al treilea obiect, un aparat metalic cu o construcție foarte simplă, pe care-l văd pentru prima oară și căruia nu-i cunosc utilizarea, dar care este deosebit de strălucitor. Sunt tentat să-l iau, dar, ridicându-l în mâini, văd că are etichetă cu prețul de 9, 90 franci. În acel moment, obiectul dispare și este înlocuit de Philippe Soupault, care poartă un larg pardesiu de călătorie alb, pălărie albă, pantofi albi etc. Soupault este obligat să ne părăsească, se scuză politicos și încerc în zadar să-l rețin. Îl privim pe fereastră cum se îndepărtează în compania soției sale, pe care n-o vedem decât din spate și care este ca și el îmbrăcată în întregime în alb. Fără a mai încerca să știu ce s-a întâmplat cu Noll, Eluard și cu mine am părăsit atunci casa. Eluard mă îndemnă să-l însoțesc la vânătoare. Aduce un arc și săgeți. Ajungem la malul unui heleșteu plin de fazani. „Tocmai la timp”, îi spun lui Eluard. Însă el spune: „Dragă prietene, să nu crezi că am venit aici pentru acești fazani, caut cu totul altceva, îl caut pe François. Îl vei vedea pe François”. Atunci, toți fazanii au început să strige: „François, François, François!”. Și zăresc în mijlocul heleșteului un superb fazan aurit. Eluard trage în direcția lui mai multe săgeți, dar – aici ideea stângăciei intră cumva în stăpânirea visului și nu-l va mai părăsi – săgețile nu ajung „prea departe”. Totuși, fazanul aurit va fi până la urmă atins. În locul aripilor sale se fixează atunci două cutii mici rectangulare de hârtie roz care plutesc un moment pe apă după care pasărea dispare. Nu mai mișcăm până când o femeie goală, foarte frumoasă, se ridică încet din apă, în locul cel mai îndepărtat de noi. O vedem până la talie, apoi până la jumătatea picioarelor. Ea cântă. Spre marea mea emoție, Eluard lansează spre ea mai multe lovituri care însă n-o ating, dar iată că femeia, pe care am pierdut-o o secundă din vedere, iese din apă foarte aproape de noi. O nouă săgeată tocmai îi străpunge sânul. Își duce mâna la piept cu un gest adorabil și reîncepe să cânte. Vocea sa slăbește încet. Parcă încă o mai auzeam, când Eluard și cu ea nu mai erau acolo. Mă găsesc în prezența unor oameni mici măsurând în jur de 1 metru și 10 și îmbrăcați în tricotaj albastru. Aceștia apar din toate părțile heleșteului și, atunci când îi observ fără neîncredere, unul dintre ei, având aerul de a împlini un rit, se pregătește să-mi înfigă în pulpa piciorului o săgeată foarte mică cu două vârfuri. Mi se pare că se vrea să mă reunesc în moarte cu fazanul aurit și cu frumoasa cântăreață. Mă eliberez și trântesc la pământ mai mulți dintre omuleții albaștri. Dar micul sacrificator mă urmărește și ajung să cad într-un arbust în care, cu ajutorul altui urmăritor, încearcă să mă lege burduf. Mi se pare ușor să-mi dobor cei doi adversari și să-i leg în locul meu, dar stângăcia nu-mi permite decât să le iau sfoara și s-o înnod foarte slab în jurul corpului lor. Mă grăbesc apoi de-a lungul unei căi ferate și, fiindcă nu mai eram urmărit, mă calmez treptat. Trec prin apropierea unei fermecătoare uzine care traversează un fir telegrafic îndreptat perpendicular pe calea ferată și situat la cinci sau șase metri de pământ. Un om de înălțimea mea întinde în doi timpi, foarte puternic, brațul spre firul pe care, fără nici un fel de mișcare de lansare, reușește să plaseze în echilibru, la distanță egală de uzină și de șine, două pahare goale fără picior. „Sunt pentru păsări”, spune el. Pornesc iarăși cu ideea de a ajunge la gară aflată încă departe de locul în care puteam să iau trenul spre Paris. Ajung până la urmă pe peronul unui oraș care seamănă puțin cu Nantes și care nu este deloc Versailles, dar în care chiar nu mă simt străin. Știu că trebuie să mă întorc la dreapta și să merg de-a lungul fluviului destul de mult. Observ, deasupra unui foarte frumos pod care se găsește la stânga mea, mișcările îngrijorătoare ale unui avion, situat mai întâi foarte sus și care termină plonjonul cu greu și fără atenție. Pierde constant din înălțime și nu mai ajunge decât la nivelul cupolelor caselor. Pare atunci mai puțin un avion, cât mai mult un vagon mare negru. Probabil că pilotul e nebun de-și reîncepe execuția de atât de jos. Mă aștept să-l văd prăbușindu-se pe pod. Dar aparatul se scufundă în fluviu și iese de acolo întreg și teafăr unul dintre omuleții albaștri de mai devreme care ajunge la mal înotând, trece pe lângă mine fără să pară că mă observă și se îndepărtează în direcția opusă mie.

(traducere de Petrișor Militaru)
(din Lumina pământului (1923)
Lui Georges de Chirico

Alphonse de Lamartine

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine; n. 21 octombrie Mâcon, Franța– d. 28 februarie 1869 Paris, Franța a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.
Alături de Victor Hugo și de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze.
A scris o poezie a emoțiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic și contemplativ, datorat aspirației nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanța dintre natură și starea sufletească a eului liric
A fost una dintre figurile importante ale curentului romantic în literatura franceză. Lamartine și-a dobândit renumele după publicarea, în 1820, a versurilor sale în Meditații poetice (Méditations poétiques).
După câteva încercări eșuate, abandonează cariera militară, și se dedică literaturii, scriind o serie de tragedii în versuri și elegii. În 1815, aflat în stațiunea Aix-les-Bains pentru a se îngriji de sănătatea deja șubredă, le întâlnește pe cele două femei cărora urmează să le dedice o parte importantă din opera sa. De frumoasa Antoniella, o femeie simplă din clasa muncitoare, se îndrăgostește fulgerător, iar după moartea acesteia, scrie anecdota Graziella, Antoniella servind drept inspirație pentru personajul feminin principal. Lui Julie Charles, cealaltă femeie importantă din viața lui Lamartine – care îl ajută, grație influenței sale în societate, să își găsească un post la Paris – îi dedică numeroase versuri (de pildă, Lacul).
În 1820, Lamartine se căsătorește cu Maria Ann Birch, o tânără britanică având legături cu familia lui Churchill, și își consolidează cariera diplomatică, angajându-se initial ca secretar la ambasada franceză din Napoli. În același an, publică prima sa colecție de poezii, Meditații poetice (Méditations poétiques), care se bucură de un succes imens datorită noului stil romantic și al sincerității sentimentelor exprimate. Poeziile lui Lamartin aduceau un suflu nou literaturii franceze.
Doi ani mai târziu publică volumul Noi meditații poetice (Nouvelles méditations poétiques) și Moartea lui Socrate (Mort de Socrates), în care devine evidentă preocuparea lui Lamartine pentru metafizică. În anul 1829, Lamartine devine membru al Academiei franceze, iar în anul următor publică, în două volume, Armonii poetice și religioase (Harmonies poétiques et religieuses).
Începând cu 1830, renunță la cariera diplomatică pentru a intra în politică, fiind ales în 1848 în Adunarea Națională. Exclus la scurt timp din politică, și devenit falit, Lamartin se va strădui, pentru următorii 20 de ani, să supraviețuiască. Va publica, fără vreun succes financiar, carte după carte: Raphaël (inspirată de iubirea lui pentru Julie Charles), Confesiuni (Les Confidences) și Noi confesiuni (Nouvelles Confidences), nuvelele Geneviève (1851), Antoniella (1867), Memorii politice (Mémoires politiques, 1863), Histoire des Constituants (1854), Histoire de la Restauration (1851–52), Histoire de la Russie (1855), lucrările istorice fiind considerate extrem de valoroase.
Moare în 1869, la Paris, aproape uitat de contemporani.



Fluturul
Meditaţia a XXXV-a
Autor: Alphonse de Lamartine

Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Şi pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă...
Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
Să-şi scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare...
Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
Ce seamănă cu dorinţa, care-astâmpăr nu găseşte,
Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Şi apoi, zburând în ceruri, acolo se linişteşte.

Traducere de CONSTANTIN STAMATI

Timpul trecut
Autor: Alphonse de Lamartine

Împinși făr-încetare spre liniștit liman,
În etern întuneric pierim delaolaltă,
Și nu se poate oare pe-acest etern noian
S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
Și lâng-a tale țărmuri ce dorea ea să vază,
Acum vezi că șed singur pe-acea piatră mâhnit,
Pe care ea iubea să șază.

Așa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,
Sfărmând a tale ape de țărmurile oable,
Așa arunca vântul spuma de pe-al tău val
Pe ale ei picioare albe.

Tu știi că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,
Iar sub cer și pe ape era tăcere lină,
Numai a vâslei plesnet când și când auzeam,
Lovind a ta apă senină;

Și iată un vers dulce, mie neașteptat,
Răsunetul deșteaptă, iar țărmul ia aminte;
Și valul parc-ascultă versul mie amat,
Rostind așa cuvinte:

“O, timpule, mai stă, nu trece, și voi, ore plăcute,
Al vostru curs popriți,
Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,
Mai stați, nu le răpiți!

Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește,
Dorind ca să nu stați,
Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește,
Iar pe noi ne uitați”.

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripește
Și el nu poate sta,
Geaba zic nopții să mai steie, căci zilei plăcut este
Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne și nouă să nu uităm vreodată
Ca să ne fericim...
Căci bietul om liman nu are și timpul nu ne-așteaptă
Trece, și noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești,
Menuntul când amorul doi tineri fericește,
Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești,
Decât pe-acel ce ne mâhnește?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?
De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă
Menuntul acel dulce ca fericiți să fim?
Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă?
Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt
În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci,
Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,
Amintiți fericirea nopții atât de dulci,
De mine neuitate!

Lacule răsfăța-te, etern s-o pomenești,
În ale tale ape limpezi, sau tulburate,
În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești
Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,
În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește,
În aurita lună ce te privește blând
Și a ta față poliește,

În fine, în mirosul florilor de pe țărm,
În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,
Și tot ce-aici se mișcă și tot ce auzim
Spuie de noi odinioară.

Toamna
Autor: Alphonse de Lamartine

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!
Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?
E putinţă viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,
Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830

Radu Gyr

Radu Gyr (n. 2 martie 1905, Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și ziarist român. O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung - de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație - ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Ca membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor „Sfânta tinerețe legionară”, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor lucrări dedicate mișcării.
A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.
A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, precum „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu.
Potrivit unui material din publicația Lumina, "în 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecțională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forțat pe front într-o unitate activă, iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Brașov, eliberat și trimis din nou pe front. Între 1942 și 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu, iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariștilor la 12 ani de detenție riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de grațiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, și abia în 1956 a fost eliberat.
La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!". A fost eliberat în 1964. A murit la 29 aprilie 1975, cu sufletul împăcat, iertându-i pe cei care l-au făcut să sufere".
În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere.
După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ține un discurs, îndemnând la luptă, în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.
A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la muncă silnică pe viață pentru „Insurecție armată”, după ce publicase poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică pe viață i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
Poezia de după gratii:
Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.
Poezie
• Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
• Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
• Cerbul de lumină, București (1928)
• Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
• Cununi uscate, București (1938)
• Corabia cu tufănici, București (1939)
• Poeme de război, București (1942)
• Balade, București (1943)
Conferințe
• Făuritorii unui ideal, București, 1932
• Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
• Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936
Prefețe
• Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
• George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
• Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937
Alte scrieri
• Scufița roșie, 1937
• Corabia cu tufănici, 1939
• Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)
Volume publicate postum
• Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
• Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994
• Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
• Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
• Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
• Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
• Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
• Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
• Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
• Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
• Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
• Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003
Traduceri
• Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
• • Jack London, Când și-aduce omul aminte...București, f.a.
Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).
• Premiul Adamachi al Academiei Române

Iisus în celulă
Autor: Radu Gyr

 
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-l pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpadă Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mâna
și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din afunda genune,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula și era luna,
numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul : nici un răspuns !
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns...

- Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele .
Din luna venea fum de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Aş vrea
Autor: Radu Gyr

Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta...
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.

M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri...
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.

Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd...

Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita...

 
Antiteze
Autor: Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
surâd numai acei care suspină,
de n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
n-ai jindui după un colţ de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nlti în slăvi dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.